miercuri, 15 ianuarie 2020

ÎNGROPĂM MORȚII SAU ÎI ARDEM?


(Text extras și adaptat din vol. „Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor”, II, Ed. Sophia, 2016, pp. 265-269).

I. Puterea exemplului. Subiectul de față este larg dezbătut în aceste zile, în urma veștilor că îndrăgita jurnalistă Cristina Țopescu, trecută tragic la cele veșnice, va fi incinerată. Discuții aprinse au fost și în urmă cu șapte ani, când a decedat binecunoscutul regizor și actor Sergiu Nicolaescu. Vrând să preîntâmpine acest act necreștinesc, Patriarhia Română a încercat atunci să-și ofere bunele oficii pentru o înhumare demnă, cu sfântă slujbă, dar sora actorului, foarte tânăra lui soție și alți prieteni „devotați” au refuzat categoric. Așa că, în salve de mitralieră și cu onorurile militare aferente, trupul celebrului nostru compatriot a fot mistuit în flăcările cuptorului de la Crematoriul „Cenușa”.

II. Tratarea acestui subiect, deosebit de vast, se limitează, acum, la câteva semnalări doctrinare, biblice și canonice de bază, însoțite însă de trimiteri bibliografice reprezentative și accesibile, pentru toți cei care doresc să extindă cercetarea. Propriu-zis, semnalăm următoarele: repere biblice și patristice; scurt itinerar istoric al incinerării; considerații canonice, liturgice și morale; concluzii.

1. Sfânta Scriptură, de la un capăt la celălalt, vorbește în sens pozitiv numai despre îngroparea morților, iar despre ardere doar ca pedeapsă. Tradiția îngropării este fidelă cuvântului dumnezeiesc: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce!” (Fac. 3, 9). Toți drepții Vechiului Testament au fost îngropați. În Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai înalt fiind îngroparea Mântuitorului. Faptul că Trupul Domnului a fost înhumat (nu incinerat) este cel mai important temei din punct de vedere creștin. Iar a-L urma pe Hristos, a-I imita viața și faptele, înseamnă și a ne îngropa ca Hristos, în nădejdea învierii împreună cu El. Îngroparea și învierea cu Hristos sunt anticipate încă de la botezul fiecăruia dintre noi. Acesta este, de fapt, simbolismul scufundării și ridicării pruncului în/din apa cristelniței, de trei ori – în numele Sfintei Treimi: moartea cu Hristos și învierea cu El. De aici, o primă observație: cel care optează pentru incinerare își neagă propriul botez. Altfel spus, își neagă identitatea de creștin.

Părinții Bisericii și toți scriitorii creștini pledează numai pentru înhumare/înmormântare. Niciodată pentru incinerare. Bunăoară, apologetul creștin Minunciu Felix (sec. II) notează: „Noi ne folosim de un obicei vechi și bun, acela al îngropării” (D. Octavius, XI, 4). Pentru Tertulian, alt scriitor creștin (sec. III) arderea trupului mort constituie chiar un act de cruzime: „Alta este rațiunea acestei pietăți, pentru care nu ardem pe morții noștri, nu ocrotitoare a rămășițelor sufletului (care nu poate fi nimicit, n.n.), ci adversară a cruzimii față de trupul omenesc” (Despre suflet, LI). Sf. Simeon al Tesalonicului (sec. XV) invocă porunca Creatorului: „Trupul îl așezăm în mormânt și îl dăm pământului, prin rugăciuni, împlinind dumnezeiasca poruncă: pământ ești și în pământ te vei întoarce!” (Pentru sfârșitul nostru…, PG, 155, 686D). Iar Sf. Ioan Hrisostom, urmând Sf. Ap. Pavel, leagă moartea și învierea omului de simbolismul minunat al seminței: „Să nu-i plângem pe cei plecați dintre noi. Că nici agricultorul nu suspină văzând că putrezește sămânța, ci atunci tremură, când vede că rămâne tare; de putrezește, îndată se bucură. Căci acesta este începutul rodirii: putrezirea. Așa și noi, să ne bucurăm când se năruie locuința stricăcioasă și se sădește omul ca sămânța. Nu vă mirați că Apostolul numește însămânțare îngroparea, care e mai de preț decât sădirea semințelor…” (Omilia la I Corinteni, PG, XLI, 3).

2. Din punct de vedere istoric, cele mai îndepărtate dovezi vin din paleolitic: la babilonieni, perși, egipteni etc. se practica înhumarea. Incinerarea apare semnalată abia în neolitic, la vechii indieni, de pildă, ai căror urmași o practică și astăzi. La evrei, arderea trupurilor era aplicată doar ca pedeapsă pentru abateri grave. Spre exemplu, în cartea Levitic citim: „Dacă își va lua cineva femeie și se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; în foc să se ardă și el și ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (20, 14). Să ne amintim, de asemenea, că Sodoma și Gomora au fost nimicite cu foc, tot datorită nelegiuirilor (Cartea Facerii 19). Avem și un caz aparent „controversat”, al regelui Saul: locuitorii Iabeșului i-au ars trupul mort pentru a nu fi profanat de filisteni, dar i-au îngropat, apoi, oasele, după cuviință (I Regi, cap. 31). Este o măsură de precauție care la creștini nu a „prins”, totuși: să ne amintim că în vremea persecuțiilor creștinii își îngropau morții, riscând pedepse și chiar profanări ale mormintelor. Înhumării, datorăm și păstrarea Sfintelor Moaște, ale atâtor sfinți, care constituie un tezaur de mare preț al Bisericii noastre.
Incinerarea mai este cunoscută și din surse legendare: trupul lui Hercule a fost ars pe un rug pregătit de el însuși, Hercule considerând că un erou nu poate fi îngropat ca orice muritor de rând. Puterea exemplului va funcționa și aici: gestul său va fi imitat și în cazurile altor „eroi”. În Europa, incinerările încep să fie practicate mai intens abia în veacurile 18-19, mai ales în urma propagandei ateiste revoluționare franceze. La începutul secolului al 20-lea, bolșevicii atei ruși vor prelua ideea, prin incinerare voind să arate că odată cu moartea trupului, viața omului s-a încheiat cu totul! Aceasta e, de fapt, rațiunea de bază a practicii incinerării: negarea credinței în viața veșnică și înviere.

3. Considerații canonice, liturgice și morale. Trebuie să precizăm că Părinții Bisericii nu au fixat canoane și pedepse pentru cei care vor să-și incinereze morții, respectând până azi libertatea de opțiune. Dar s-a văzut nevoită să-și retragă asistența religioasă și să recomande combaterea acestei practici. La noi, bunăoară, în Pravila de la Govora (1641), Glava 378 spune: „Să nu se ardă trupurile morților”. Iar Sfântul Sinod, începând din 1928, a reiterat decizia de a nu săvârși slujbe de prohodire celor care au optat pentru această practică necreștină (ultima, în 2012).

Din punct de vedere etic, așa cum bine remarcă teologul grec, G. Mantzaridis, prin arderea trupului este anulată identitatea persoanei respective. Osemintele, spune el, deși uscate, păstrează această identitate. Inclusiv elementele ADN. Cenușa, nu! Într-un sens apropiat se exprimă și părintele Stăniloae: pe fața celui decedat rămân imprimate caracteristicile sufletești personale. Așadar, slujba se oficiază numai persoanei ce nu și-a pierdut (ori nu i-a fost luată) identitatea. Trebuie să amintim aici și de rolul și rostul mormântului pentru cel plecat, pentru familie, dar și pentru comunitate. Mormântul devine un loc sacru, străjuit de o cruce, la care se oficiază, apoi, slujbele cuvenite. Iar cei dragi vin adesea la acest loc sacru: aprind candela, lumânări, aduc și cultivă flori etc.
III. Asociem barbaria incinerării cu apostazia (lepădarea credinței), dar și cu schisma (abatere de la rânduiala și disciplina creștină). Fiind, totodată, o renegare a propriului botez, incinerarea se aseamănă cu eutanasia, adică moarte înainte de moarte: refuzând rânduiala creștinească, respingi asistența religioasă pentru suflet. Se refuză, de fapt, mântuirea. Cel care optează pentru ardere se aseamănă cu cel care solicită să fie eutanasiat (omorât). Până la urmă, incinerarea e soră bună cu sinuciderea. Dar și cu crima, în cazul celor ce aplică incinerarea, fără ca cel căruia i se aplică să fi cerut acest lucru cât a fost în viață. Și chiar atunci când cineva lasă testament să fie incinerat, membrii familiei nu trebuie să se simtă obligați a-l împlini. Împlinim un testament (sau puncte din el) numai dacă cele specificate sunt în acord cu învățătura de credință. Dacă acolo ar scrie ca trupul mort să-i fie dat la câini, l-am da? Nu, desigur. Un episod din vremea împăratului Justinian (sec. VI) este foarte sugestiv în acest sens. Se spune că un bogătaș roman necreștin avea un moștenitor creștin. În testament, bogătașul a scris, între altele, ca, atunci când va muri, trupul să-i fie aruncat în mare. Iar dacă moștenitorul nu respectă testamentul, să fie dezmoștenit. Bogătașul a trecut la cele veșnice, dar moștenitorul i-a îngropat trupul creștinește. Tribunalul, însă, analizând testamentul și fapta urmașului, nu l-a dezmoștenit, socotind că acțiunea lui a fost morală. În plus, nu i-a păsat de moștenire. Tocmai de aceea, tribunalul l-a achitat, oferindu-i și moștenirea…

IV. Generalizând, ne dăm seama de faptul că argumentele pe care le-am invocat pentru înhumare pot avea audiență doar la creștinii atașați de valorile spiritualității ortodoxe, predispuși să-și întărească mereu convingerile în acest sens. Pentru „liber-cugetători” și cei fără o identitate creștină bine definită, nici un argument de ordin moral-religios nu va fi persuasiv. Există însă și o categorie de buni și respectuoși creștini, mai puțin familiarizați cu normele credinței, care pot cădea ușor pradă unor „argumente” eterodoxe. Lor ne adresăm, cu prioritate, spunându-le: orice creștin care pășește pe calea dreptei-credințe trebuie să respecte, în mod egal, toate bunele rânduieli.
V. Aplicarea bunelor învățături în cazul înhumării se înscrie în șirul dovezilor credinței neștirbite. Cel credincios cu adevărat respectă integral toate rânduielile, nu selectiv, ori după capricii și opțiuni hazardate. Când spunem, cum ne învață Marele Pavel, „un Domn, o credință, un Botez” (Ef. 4, 5), prin cuvântul „credință” mărturisim implicit că dorim ca toate hotărârile și faptele noastre să fie conforme cu învățăturile de credință ortodoxe ale Scripturii și ale Sfinților Părinți.
Surse bibliografice:
****Învățătura de credință ortodoxă, București, 1952;
Hotărâri ale Sf. Sinod privind înhumarea în BOR, Agenția de știri Basilica, 3.ian. 2012;
Pr. Prof. Vl. Prelipceanu, Incinerarea morților în teologia ortodoxă, în ST, 7-8/1962, pp. 221-241;
Pr. Prof. D. Stăniloae, Incinerare, „Telegraful Român”, 3, 14 ian. 1940, p. 1;
Prof. G. Mantzaridis, Arderea morților, www.crestinortodox.ro/morala/arderea-mortilor;
Jean Cl. Larchet, Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace…, București, 2012
 
 
text preluat de pe: activenews.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu