Există în Evanghelie destule episoade care mărturisesc necredința
iudeilor în dumnezeirea lui Hristos. Disprețuit în chiar orașul său,
Nazaret, de cei care socoteau că știu cu adevărat cine este Iisus,
„teslarul, fiul Mariei și fratele lui Iacov și al lui Iosi...” (Marcu
6, 3), Domnul nu a putut să facă acolo nici o minune. Iisus cere
credință din partea oamenilor pentru că numai așa, în ecuația vieții lor
noi, Dumnezeu intră, ocupând locul pe care-L merită. Profesorul
universitar și scriitorul Adrian Papahagi vorbește în interviul de mai jos despre credință și îndoială, despre imposibilitatea necredinței la gradul absolut.
Domnule profesor, cum ați defini credința în Dumnezeu? Dar îndoiala?
Credința în Dumnezeu nu cred că are nevoie de definiție. Crezul pe
care îl rostim în cadrul Liturghiei rezumă exact credința noastră
într-un Dumnezeu creator, bun și providențial, Care ne ține în viață, în
Iisus Hristos, în divino-umanitatea Lui, în misiunea și pătimirea Sa
istorică, în Învierea Sa, fără de care nu ar exista creștinism și
Evanghelie, în domnia Sa alături de Tatăl, în învierea și judecarea
noastră, în acțiunea Duhului Sfânt și purcederea Sa de la
Dumnezeu-Tatăl, în acțiunea mântuitoare a botezului, în Biserica
universală a lui Iisus Hristos și în Ortodoxie. Nu mărturisim deci o
credință difuză, gnostică, într-un dumnezeu bun, sau într-un principiu
suprem, ci o credință articulată într-un Dumnezeu revelat, anunțat de
profeți și întrupat în Iisus Hristos. Este o credință bazată pe texte
inspirate, pe acțiunea atestată istoric a lui Hristos și pe o tradiție.
Este, în fine, o credință încadrată de Biserică, singura abilitată să
administreze Sfintele Taine și să ne conducă spre mântuire. Toate
acestea și altele constituie Ortodoxia, adică dreapta credință; ele îl
diferențiază pe creștin de gnostic sau de musulman, care cred la rândul
lor într-un dumnezeu bun suprem, de evrei, care nu cred în
divino-umanitatea lui Iisus, sau de new age-iști, care cred sincretic în te miri ce.
Îndoiala nu este neapărat opusul credinței (ca ateismul, apostazia
sau necredința), nici al dreptei credințe (ca erezia), ci poate fi lupta
interioară a omului cu credința, întru credință. Toma necredinciosul a
fost necredincios doar punctual, până s-a convins de Învierea în trup a
Domnului Iisus. Noi suntem ca Toma, însă fără putința de a atinge cu
degetul rănile Mântuitorului. Care creștin nu s-a îndoit niciodată de
nimic, de nici unul dintre cele enunțate în Crez, de nici un pasaj din
Scriptură, sau de însăși existența lui Dumnezeu? Discipolii lui Hristos
erau pradă îndoielii pe drumul spre Emmaus, iar ochii lor nu L-au
recunoscut pe Învățătorul lor decât după ce au frânt pâinea împreună cu
El, în prima împărtășanie de după Înviere.
„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24) este cel mai
fabulos rezumat al agoniei (adică al luptei) dintre credință și
necredință. Tocmai fiindcă suntem credincioși știm că există în noi și
necredința, și îndoiala, dar ne luptăm cu ele și Îi cerem lui Dumnezeu
să ne ajute să le depășim. Să nu uităm apoi de pariul lui Pascal: în caz
de îndoială, dacă Dumnezeu există și credem, am câștigat tot, dar dacă
nu credem, am pierdut tot; dacă Dumnezeu nu există, nu pierdem nimic în
ambele cazuri. Iată, așadar, pentru cei care au îndoieli despre
existența lui Dumnezeu, că și într-o perspectivă matematică,
probabilistică, este mai profitabil să credem în Dumnezeu. Firește,
însă, că nu așa se pune problema pentru un adevărat creștin. Dacă credem
fără să ne îndoim, putem muta munții din loc, după cum le spune Hristos
ucenicilor Săi: „Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu
vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi
muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi
aşa” (Matei 21, 21). Idealul nostru este să credem fără urmă de
îndoială.
Cum dobândim credința? Există oameni care spun că ar vrea să
creadă în Dumnezeu, dar totul le pare un basm plin de elemente
supranaturale. Ce putem face atunci când există voința de a crede în
Dumnezeu, dar credința nu ajunge să se dezvolte și maturizeze din cauza
îndoielilor?
Există multe căi înspre Dumnezeu. Unii cred fără să fi văzut, alții
sunt chemați, unii cred prin tradiție familială și participare
liturgică, inițial rutinieră, apoi asumată și îmbrățișată, alții prin
întâlnirea fulgurantă cu Dumnezeu, unii Îl găsesc pe Dumnezeu după un
eveniment traumatic, alții își pierd credința în asemenea momente. Unii
cred fiindcă înțeleg raționalitatea și bunătatea Evangheliei lui Iisus
Hristos, alții tocmai fiindcă realizează că Dumnezeu nu poate fi
înțeles. Unii cred cu văpaie, mistic, și se dăruiesc cu totul lui
Dumnezeu, alții se chinuie să-I facă loc lui Dumnezeu într-o viață plină
de obligații, iar El crește anevoie în ei.
În înțelegerea mea, credința nu e doar rodul harului, al elecțiunii
divine, cum socoteau Luther și Calvin, dar nici nu poate fi exclusiv un
act de voință. Ea se dezvoltă acolo unde căutarea omului întâlnește
harul lui Dumnezeu, unde omul știe să asculte și aude bătaia lui
Dumnezeu la ușa inimii sale. Ce putem face? Să fim buni, răbdători,
smeriți, încrezători, îndrăzneți, curajoși - întâlnirea se va produce.
Firește, pe unii îi alege Dumnezeu pentru a face lucrarea Lui, fără ca
ei să poată bănui acest lucru sau să se pregătească pentru el. Asta nu
ne scutește pe noi, cei mai mulți, să-L căutăm pe Dumnezeu și, dacă L-am
găsit, să ne întărim în credință.
Emil Cioran spunea: „Credința este un dar. Eu nu l-am avut”. Cum
comentați această afirmație? Este credința un dar sau ceva ce se
cultivă?
E o maximă fatalistă și defetistă, în linia pesimismului cioranian.
Cioran s-a luptat toată viața sa, în toate scrierile sale, cu Dumnezeu,
cu Sfântul Pavel, cu credința. Nu te lupți o viață cu ceva care îți este
indiferent. Nu s-a luptat cu Buda sau cu Mahomed, ci cu credința
creștină. Această agonie intelectuală prelungită - folosesc din nou
cuvântul în înțelesul său primar, de „luptă” - poate fi mai prețioasă
decât o credință căldicică, sau un creștinism nominal, declarat dar
neasumat. Abia după ce se luptă cu Dumnezeu toată noaptea, Iacob este
numit Israel: „Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu
oamenii şi ai ieşit biruitor!” (Facerea 32: 28).
Nu sunt deci așa de sigur că Cioran nu a crezut, măcar cu
intermitențe, în felul lui. E și multă poză în eseistica lui, în
estetizarea disperării și a unei sinucideri mereu amânate. Să mai
remarcăm ceva: Cioran nu ridiculizează credința, socotind-o un simplu
opium mental, ca Marx, și nu declară moartea lui Dumnezeu și nașterea
unui supraom, ca Nietzsche, ci se zbate și dezbate cu Dumnezeu, în
marginea abisală a morții. În fond, Cioran și-a trăit toată viața
privind moartea în ochi: o atitudine pe care o găsim la mulți mistici
creștini.
Aș conchide însă că darul despre care vorbește Cioran nu e un simplu
colet poștal, care ți se poate expedia sau nu. E ceva ce cauți și, dacă
îți sosește, ești dispus să-l primești. Dacă îți petreci viața
plângându-te că pe tine te-a ocolit darul, în loc să ți-o petreci
cerându-l, nu e vina lui Dumnezeu dacă sfârșești disperat. Chiar și
acolo însă, în ultima clipă, înaintea marii treceri, Îl poți găsi pe
Dumnezeu, Îl poți recunoaște pe Hristos - ca tâlharul cel bun pe cruce.
În fond, Dumnezeu a fost mereu acolo, fiindcă El este mereu
pretutindeni: ține de noi să vrem să vedem acest lucru.
Cum hrănim și creștem credința în Dumnezeu?
Ideal ar fi să o creștem în interiorul Bisericii, să o hrănim cu
Cuvântul lui Dumnezeu și cu trupul și sângele Mântuitorului. Sunt aici
trei aspecte: comuniunea euharistică, asumarea unei rânduieli și a unei
credințe articulate și formalizate, nu vagi și idiosincratice, și
conștientizarea mesajului evanghelic. În comunitățile creștine
evanghelice e foarte redusă comuniunea euharistică, însă Scriptura este
citită cu mai mare atenție decât la noi, ortodocșii. De altfel, la
catolici împărtășania e mai frecventă decât la noi, unde majoritatea
oamenilor merg la biserică ca să asiste pasiv la un serviciu divin care
nu-i privește, de vreme ce nu se împărtășesc decât din an în Paște. Cred
că avem nevoie și noi, ortodocșii, să ne punem niște întrebări. Oare nu
poporul ar trebui să dea răspunsurile care astăzi sunt cântate de
strană? Mergem să ascultăm arii de operă, sau să participăm, dând
răspunsurile potrivite? Scopul nostru e să asistăm la rugăciunile
preoților, la cântecul (uneori agasant de operatic) al corului și la
consacrarea Darurilor spre folosul altora, sau să participăm și să ne
împărtășim? E destul pericopa evanghelică și apostolul câte unei
duminici, sau ar fi bine să studiem mai des și mai adânc Sfânta
Scriptură? Sunt, pentru mine, întrebări retorice.
În fine, credința și comuniunea cu Dumnezeu trebuie să se
prelungească și în afara Bisericii. Nu poți fi creștin doar două ore pe
săptămână, cât ține Liturghia la care asiști pasiv, dar păgân în restul
timpului. Credința fără fapte e ca smochinul uscat, blestemat de Hristos
(Matei 21, 19) - inutilă și stearpă.
Richard Dawkins, unul dintre cei mai vocali atei ai zilelor noastre, scrie în cartea Dumnezeu, o amăgire
următoarele: „A fi ateu reprezintă o aspiraţie realistă, curajoasă şi
frumoasă. Poţi fi un ateu fericit, echilibrat, moral şi împlinit din
punct de vedere intelectual”. Cum comentați această afirmație?
Într-o mică scriere tradusă și la noi de curând (Ateismul, greu de susținut,
București, Tracus Arte, 2018), Étienne Gilson crede că ateismul nu
există cu adevărat, fiindcă și cei care Îl neagă pe Dumnezeu acceptă un
principiu supraordonat omului, pe care îl idolatrizează. Am văzut unde a
dus idolatrizarea colectivității marxiste sau a supraomului
nietzschean: la comunism și nazism, deci în cele din urmă la crimă.
Umanismul ateu devine mereu, în ultimă instanță, antiuman, fiindcă
abolirea (declarativă, ideologică) a Absolutului conduce inevitabil la
relativizarea umanului, adică la dezumanizare. Astăzi se absolutizează
știința (care nu e nici viziune asupra lumii, nici sistem de valori, ci
un simplu set de instrumente și metode de cunoaștere), sau natura, sau
Omul, transformat în propriul său idol.
Amăgirea lui Dawkins, cum ar zice Alister și Joanna McGrath (The Dawkins Delusion,
Londra: SPCK, 2007), sau contradicția lui, cum aș spune eu, e că omul
nu ar avea un suflet nemuritor, provenit din originea sa divină. În
lipsa sufletului, ce sens mai au morala și frumosul? A fi ateu nu e o
„aspirație realistă”, ci o imensă amăgire, fiindcă sufletul omenesc este
religios. Negarea Dumnezeului adevărat lasă locul liber pentru idolii
amăgitori ai hedonismului, ai materialismului, ai scientismului faustic.
Eu cred că și cele două sinistre totalitarisme, cel neopăgân nazist și
cel ateu comunist, au demonstrat de fapt că ateismul și-a epuizat
programul intelectual (cum scrie Philippe Nemo în La belle mort de l'athéisme moderne,
Paris: PUF, 2012), că oferta lui nu este umanistă, ci profund inumană.
De altfel, cum arată soții McGrath, cartea lui Dawkins este simptomul
disperării ateului militant, devenit fundamentalist secular, care
îmbrățișează „un grad înalt de dogmatism și un stil retoric agresiv”.
Vedem și la noi că ateismul militant, în stilul ASUR-Toma Pătrașcu
&co, nu are nimic serafic, ci e dogmatic, agresiv, intolerant și
totalitar - adică, în ultimă instanță, putem vorbi de anticreștinism
demolator, pus pe eliminat cruci, ora de religie și, dacă s-ar putea,
Biserica cu totul. Ateismul ajuns la disperare, dezavuat prin eșecul
comunismului, intimidat de rezistența Bisericii, își dă arama pe față și
se declară drept ceea ce este de fapt: anticreștinism. Noile ateisme,
despre care vorbește teologul din Salzburg Gregor Maria Hoff (Die neuen Atheismen. Eine notwendige Provokation,
Kevelaer: Topos, 2009), sunt de fapt un nou anticreștinism. Și fiindcă
tot v-am indicat aici bibliografie, aș mai menționa dialogul lui René
Rémond cu Marc Leboucher, Le nouvel antichristianisme, Paris: Desclée de Brouwer, 2005.
Dincolo de moștenirea strămoșească a bunicilor și părinților
noștri, dincolo de o identitate la care privim superficial, ce înseamnă o
credință în Dumnezeu activă și asumată?
Dincolo de participarea euharistică, credința înseamnă interiorizare a
învățăturii lui Hristos, imitația continuă a Mântuitorului prin fapte,
mărturisirea credinței în fața lumii, fără frică și rușine. Înseamnă
cele două lucruri pe care le poruncește Hristos femeilor după Înviere:
bucuria și curajul (Matei 28, 9-10). Despre ambele dă mărturie, pagină
de pagină, Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt. Înseamnă dragoste de Dumnezeu și de oameni, dar nu abstract, ci activ și personalist.
Înseamnă credința în Dumnezeu renunțarea la rațiune și la simț critic?
Nu. Rațiunea este tot parte a originii noastre divine, și ne distinge
de animale, de regnul vegetal sau de natura neanimată. Suntem deci
invitați să o folosim cât de des, cu discernământ - adică spirit critic.
Dumnezeu e dincolo de rațiunea omenească, dar nu e irațional, ci suprem
rațional. Doar rațiunea perfectă putea crea din nimic lumea, cu
infinitele ei legi matematice, fizice și biologice. Dacă aș fi
matematician sau fizician, biolog sau chimist, fiecare nouă descoperire,
fiecare progres în înțelegere mi-ar prilejui un nou motiv de a crede și
de a lăuda perfecțiunea rațiunii divine.
Ce i-ați spune unui tânăr care încă își caută identitatea religioasă?
Să caute, dacă vrea, căci e mai bine decât să se complacă tembel în
uitarea de sine, în distracții stupide care îl deturnează de la căutarea
sensului - dar să știe că ea a fost deja găsită, că a fost revelată de
Hristos, Care e singur Calea, Adevărul și Viața. În fața mormântului
gol, îngerul întreabă femeile mironosițe pe cine caută. E important să
știm pe Cine căutăm și unde este El.
Ce cărți i-ați recomanda unui tânăr care își caută identitatea religioasă?
Nu răspund niciodată când mi se solicită liste de cărți, fiindcă
exercițiul e inutil. E ca și cum i-aș cere unui medic zece medicamente
ca să fiu sănătos. Dar care e boala, cine e pacientul, care e istoria
lui medicală? Tânărul nostru e cult și studios, sau incult și leneș? Are
16 sau 24 de ani? A citit marii clasici și poate trece la literatura de
specialitate, sau încă trebuie să-l descopere pe Dostoievski? Are
cultură teologică și îi poate citi pe Lossky și Florensky, sau nici nu e
catehizat? Sigur, sunt dispus să recomand bibliografie specifică pe o
temă anume, dacă mă pricep, dar nu pot face liste generice. Așa că nu
pot recomanda decât să citească Scriptura, indiferent cine este.
Programul ulterior de lectură este personalizat, sau măcar
instituționalizat.
În secolul al XIX-lea John Stuart Mill afirma: „Lumea ar fi
uimită dacă ar afla cât de mare este procentul ales din rândurile celor
mai sclipitoare minți, al celor mai respectate personalități, respectate
pentru virtutea și înțelepciunea lor, care sunt complet sceptici în
privința religiei”. Este valabilă această afirmație pentru secolul al
XXI-lea?
Putem reformula: există genii atee sau agnostice (cu rezervele
exprimate anterior)? Sigur. Dar sunt călăuze oarbe, fiindcă
„înțelepciunea” lor nu duce prea departe. Cum poți să știi că Dumnezeu
nu există? Nu poți. Poți doar să crezi că nu există, dacă ai bun simț
sau elementara prudență a omului de știință, care știe că nu poate ști
tot. Iată, deci, că tot ce scepticul poate opune religiei este o altă
credință. Dacă escaladează ideologic, devine ateu militant, adică în
ultimă instanță anticreștin, după cum spuneam adineaori. Iar virtutea
ateului e mereu incompletă, cred: poate fi un gentleman agreabil sau un
bun cetățean, dar să privească uciderea copiilor nenăscuți ca pe o
extracție de măsea și adulterul ca pe un stil de viață. Altminteri,
sigur, sunt mulți așa-ziși creștini indecenți, și mulți agnostici
cumsecade. Dar un adevărat creștin va fi mai virtuos și mai înțelept
decât scepticii despre care vorbește Stuart Mill.
Poți să ai credință în Dumnezeu, dar să nu fii „afiliat” unei religii?
Și în ce Dumnezeu să crezi? În orice bizarerie, pe care o numești
Dumnezeu? În idolul tău personal, personalizat, comod și acomodant,
într-o ficțiune autogratificantă, într-un principiu vag? Răspunsul e
deci negativ, și ne întoarcem la prima întrebare, ceea ce ne permite să
închidem cercul acestui interviu.
preluare de pe ziarullumina.ro
C.I.F.31386930. IBAN:RO98BTRLRONCRT0208719001 Pr.Paroh. Gordan Dănuţ Gheorghe Tel. 0742482812; Email:gordandanut@yahoo.co.uk
sâmbătă, 25 mai 2019
sâmbătă, 18 mai 2019
vineri, 17 mai 2019
Într-o zi.....
“Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap,
cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră
neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită. Nu trăi fără să te
gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine.
Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai
făcut să se simtă. La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul,
cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura?
Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui.
Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș,
ca atunci cînd erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă
direct din șuvoi, nu-i așa?Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum
îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu
ai nimic de spus, taci. Tăcerea e mană cerească la timpul ei.
Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mîine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, cînd te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, rîdeam, povesteam și noi ca fetele…Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii. Pe la 35 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atît de multe de făcut încît toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lîngă mine. Pînă cînd, într-o dimineață cînd toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gîndul la cît de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă. Începînd de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine. Căușul meu de prețuit timpul: scrisul. Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decît arareori! Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîntul acesta decît moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricînd calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață. Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi cînd se oprește răsuflarea ce importantă este clipa. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă!”
Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mîine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, cînd te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, rîdeam, povesteam și noi ca fetele…Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii. Pe la 35 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atît de multe de făcut încît toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lîngă mine. Pînă cînd, într-o dimineață cînd toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gîndul la cît de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă. Începînd de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine. Căușul meu de prețuit timpul: scrisul. Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decît arareori! Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîntul acesta decît moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricînd calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață. Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi cînd se oprește răsuflarea ce importantă este clipa. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă!”
Text de Luminița Popescu
Postare preluată!
Postare preluată!
marți, 14 mai 2019
joi, 9 mai 2019
Abonați-vă la:
Postări (Atom)