miercuri, 31 octombrie 2018

luni, 29 octombrie 2018

”Ţării mele şi Poporului meu”

TESTAMENTUL REGINEI MARIA A ROMÂNIEI

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.
Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…
Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.
N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.
Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.
Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.
Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.
Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.( … )
Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.
Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.
Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.
Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … )
Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.
MARIA, REGINA ROMÂNIEI

joi, 11 octombrie 2018

Biserică, referendum, resetare

Referendumul a trecut. Din lipsă de cvorum a fost invalidat. 
 Unii au început să vorbească despre declanşarea unei apocalipse spirituale peste România. Că peste noapte am devenit minoritari. Că valorile creştine au fost înghiţite iremediabil de către ideologiile seculariste ale societăţii post-creştine. Că asistăm la un hiatus insurmontabil între tradiţie şi cetăţenii României. 
Alţii, triumfalişti de serviciu, cred, cu tărie, că au legitimitatea morală să afirme apodictic că Biserica a suferit o înfrângere colosală, fiindu-i afectat prestigiul şi amputat dreptul la prezenţa ei în spaţiul public. Sau că suporterii ideologiei neomarxiste sunt majoritari. Deci, în mod oficial, au dreptul să colonizeze masiv teritoriul spiritual al acestei ţări.
 Adică, să se aşeze la pupitre sau la butoane şi să dicteze doctrina totalitară a ideologiei progresist-liberale. Îşi arogă competenţa şi îndreptăţirea civică să ocupe centrul, iar ceilalţi, care au votat Da, sunt invitaţi să se retragă resemnaţi şi umiliţi la periferie. Se proclamă euforic că unii, în mod intrinsec, sunt occidentalocentrici şi progresişti, pe când alţii sunt medievali şi retrograzi.
 Personal, consider că toate aceste tirade sunt butaforii verbale. Adevărul este întotdeauna în altă parte, ţine de esenţe.
 În primul rând, referendumul a fost invalidat, pentru că maşinăria de propagandă a progresiştilor a fost mult mai abilă şi mai eficientă. Biserica nu deţine, din păcate sau din fericire, reflexul de a gestiona corect şi în timpi reali toate minciunile, distorsionările şi calomniile grosolane care au curs, în săptămânile trecute, pe albia dezbaterilor publice. 
 De departe, cheia „succesului” a fost asigurată de anexarea ideologică a referendumului la politică, la unul dintre partidele actuale, precum şi la frica iluzorie că prin vot vor fi modificate şi alte articole din Constituţie, fapt care s-a soldat cu formarea unui contingent de indecişi sau decişi să nu participe la vot. Cu alte cuvinte, ura faţa de un partid a fost mai intensă decât dragostea faţă de familie, de valorile tradiţionale.
 Paradoxul este că în această manevră ideologică au căzut inclusiv conservatori creştini, simpli sau intelectuali. Pentru intelectuali, şi poate nu numai pentru ei, refrendumul a părut inutil şi fără efecte juridice concrete, atâta vreme cât în Codul Civil art. 259, alin. 1, se stipulează, negru pe alb, ce înseamnă cuvântul „soţi”.
 Prin urmare, calomnia, ideologizarea malefică şi dezinformarea au fost mai puternice decât bunul simţ şi capacitatea de a discerne între grâul adevărului şi neghina minciunii. Manipulare profesionistă, ca la carte.
 În al doilea rând, Biserica nu a suportat o înfrângere. De ce? Prin deducţie logică şi confirmată personal, mare (sau o suficientă) parte din cei care nu au votat, exceptându-i pe unii din tabăra nedemocratică #boicot sau #staucasă (pentru că s-au opus unei consultări populare), sunt ataşaţi şi cred în valorile iudeo-creştine, în familia naturală. 
Vă asigur că această constatare nu se înscrie în logica învinsului care vrea cu orice preţ să pară un victorios. Ce folos să mă autoamăgesc cu o victorie goală de conţinut? Aş transforma şi eu convingerile mele într-o ideologie. Din fericire, fug de ideologie ca dracul de tămâie. Orice ideologie ucide. 
 Biserica, prin acest referendum, a primit un semnal puternic că trebuie să se focuseze pe un tip de pastoraţie de proximitate, frontală, pe înfiinţarea a cât mai multe grădiniţe, şcoli confesionale, centre de catehizare creştină, aşa cum sunt în Occident, pentru a oferi o alternativă tăvălugului ideologiei neomarxiste a teoriilor de gen care vor să corupă, cu nesimţire şi persuasiune diabolică, mintea şi inima curată a copiilor.
 Am această convingere Biserica va restarta, inteligent şi discret, strategiile de pastoraţie faţă de proprii credincioşi, pentru că deţine resursele. Cred că niciun păstor responsabil nu va susţine de acum încolo că Biserica poate fi cuantificată după câte ziduri au fost ridicate, ci după cât de mult se regăseşte în Biserică şi ne recunoaşte poporul ca păstori. Deci, în tot răul şi-un bine.
 De asemenea, Biserica în toată epopeea asta cu referendumul, alături de puţinii intelectuali care şi-au asumat public valorile de dreapta (Adrian Papahagi, Mihail Neamţu, Teodor Baconschi), a dat dovadă de dreaptă măsură şi civilitate în a susţine o cauză profund creştină. 
Din nefericire, civilitatea aceasta ne-a „costat”: participare mică pentru o cauză atât de mare. Biserica nu a făcut decât să se comporte extrem de european: a susţinut ceea ce este constitutiv Europei, rădăcinile ei creştine.
 Lipsa de toleranţă de care am fost acuzaţi este una falsă şi inventată, chiar dacă, răzleţ, s-au auzit voci ale unor slujitori care au transformat apologetica creştină în fricotecă necreştină. Dacă veţi avea curiozitatea să vă uitaţi pe conturile de Facebook ale suporterilor lgbt-işti, veţi fi invadaţi de un val inexplicabil de ură şi agesaţi decibelic de un volum şi ritm visceral de creştinofobe. Trist este că numărul celor care i-au jignit pe susţinătorii şi iubitorii sinceri ai valorilor creştine este majoritar, nicidecum unul izolat. 
Un ultim punct. Legat de isteria ipocrită a banilor cheltuiţi pe referendum, i-aş provoca pe useriştii progresişti, pe lgbt-işti luminaţi să încerce să devină, în mod concret, filantropi, să îşi asume agenda socială prin care îşi motivează propagandistic atitudinea antieclesială, de vreme ce au clamat pe social media, pe la diverse televiziuni că banii trebuiau cheltuiţi pentru scopuri caritabile, pentru orfelinate, pentru copii din centrele de plasament, pentru familiile sărace, de a căror grijă nu mai pot dormi noaptea, şi să ne ajute în Vaslui (şi în orice altă parte) să întregim această operă filantropică iniţiată şi susţinută discret de Biserică şi autorităţile locale. Ar dovedi în felul acesta că nu sunt doar nişte propagandişti de serviciu. 
Ca o concluzie, Biserica nu trebuie să culpabilizeze pe nimeni pentru invalidarea referendumului, nici măcar poporul pe care îl păstoreşte. Demonizarea generalizată nu face bine nimănui. Cu atât mai puţin Bisericii, care este înţeleaptă şi nu a căzut în această capcană contraproductivă din punct de vedere pastoral. 
Aşa cum preciza un fin intelectual al ţării noastre pe contul personal de Facebook: „Socotesc referendumul ca proces binevenit: a resetat nişte coordonate, a developat radiografia României actuale şi ne-a scos din somnolenţă civică, adică din băltirea în prea numeroasele noastre iluzii colective” (Teodor Baconschi).

                                                                                             Episcopul Ignatie al Hușilor