Avea mâini moi, bunica.
Brăzdate de vremuri și de munci, însă din acea asprime s-au născut cele
mai fine mângâieri ale copilăriei.
La bunica în bucătărie era
întotdeauna cald și mirosea bine. Și avea candela aprinsă și busuioc la
icoana cu ștergar. Avea o soba de fier, cu rolă. Și pat la geamul
dinspre drum. Mi-era cald și bine și liniște. Cu muntele în față, căsuța
părea de turtă dulce.
Nu avea multe bunătăți. Era o
simplitate ce te copleșea. Fragi cu zahăr. Sau zmeură pe săturate. Sau
dulceață de soc. Dar nimic nu se compara cu lumina ce cobora din
candelă. Cobora peste tot. Peste noi, peste pernele puse la milimetru,
peste peretele cu icoane, ce avea streșini din ștergare apretate.
Apropo, știți de ce noi românii, ori mai
bine spus, bunicii noștri, cinsteau icoana înconjurându-o cu un ștergar
frumos alcătuit? Multe răspunsuri se găsesc. Eu mă gândesc doar la
faptul că icoana și Sfântul din icoană, sunt „înfășați” precum un
bebeluș de către mama sa. Ca să-i fie bine și cald. Așa au înțeles
strămoșii noștri să aibă grijă de Dumnezeu. Să-i fie bine și cald în
casele noastre, ale românilor.
Am cunoscut o bătrână, care în serile de
iarnă, mergea și plângea în fața troiței întroienite de zăpadă și ger –
plângea pentru Hristosul răstignit ce rămânea afară, în timp ce noi,
ceilalți, mergeam să ne bucurăm la căldură…
Și nu de ieri, ori de azi, românii, au
știut ce este o icoană. Și cum să se raporteze la ea. Dincolo de
teologia icoanei, întreabă pe orice român, credincios sau ateu, ortodox
sau musulman, dacă știe sau ba, că acea bucată de lemn este un simbol
religios?
Noi, creștinii mărturisim faptul că în
icoană avem prezența chipului lui Dumnezeu. Este un adevăr. Pentru noi,
mulți sau puțini. Duși sau nu la biserică, practicanți sau
nepracticanți. Este însă doar adevărul nostru și nu obligăm pe nimeni să
creadă în el.
Când un simbol, adică ceva foarte
important, pentru o anumită categorie de persoane este călcat în
picioare, chiar și sub scuza artei teatrale, situația devine
problematică. Cu toții ne amintim de Charlie Hebdo și sfârșitul nedorit
de către nimeni, al unui gest de „luare în căruță” al unui simbol. Tot
religios…
Dar noi suntem creștini. Iar pe icoanele noastre se poate tăia și ceapă…
Două poze din prima zi de la
Pride Cluj-Napoca. Trei bărbați și o domnișoară îmbrăcați în haina
monahală mănâncă ceva, probabil pâine, de pe o icoană cu Iisus Hristos.
Cineva taie o ceapă…pe icoană.
Hristosul din icoană, pentru noi
creștinii, plânge. Și nu plânge de la mirosul puternic al cepei. Plânge,
din pricina drumului ales de către un popor ce a fost odată evlavios.
Când a fost greu pentru țară, pentru neam, pentru familie, am alergat la
icoane după ajutor. Tot poporul. Timpul a trecut, noi cu religia am
rămas în Evul Mediu Timpuriu, iar acum alții, strănepoți ai sfinților de
odinioară, au ajuns să creadă că a face artă înseamnă a tăia solzișori
ori cubulețe, ceapă pe icoane. Spre hazul și acceptarea unora.
Unora, cărora nimeni nu le-a zis vreodată că nu-i acceptă. Ba chiar îi și iubim și ne rugăm pentru ei!
Toate persoanele au dreptul de a-și
manifesta religia sau convingerea, fie individual, fie împreună cu
alții, atât în public, cât și în privat, prin cult, practici și
învățătură, fără teama de intimidare, discriminare și ce mai doriți
dumneavostră. Încălcările sau abuzurile împotriva libertății de religie
sau de convingere, comise atât de actorii statali, cât și nestatali,
sunt o crimă. Indiferent că este vorba de o icoană, o
semilună, o stea davidică sau un compas masonic, ați bate joc de un
simbol, este o jignire profundă. Pe care nimeni în această lume nu o
merită.
Dar noi suntem creștini. Și pe icoanele
noastre se poate tăia chiar și ceapă. Noi putem înțelege. Pentru că așa
ne-a învățat Hristos care a murit pentru toți. Chiar și pentru acești
actori, strănepoți de Sfinți români. Hristos sigur i-a iertat pentru
mirosul de ceapă. Și noi i-am iertat! Ori măcar încercăm. Însă mă tem
că, bunicii lor, străbunicii, neamul românesc ce a învelit icoana în
ștergar ca într-un scutec, îi va ierta mai greu…
La final, cu toată iertarea desprinsă din
chipul plâns a lui Hristos se naște totuși, o întrebare. Pentru noi,
cei care ne mai simțim români și crestini – spre ce ne îndreptăm, unde
ne vedem oare viitorul? Ca neam!
cand voi preotii ii veti invata pe oameni ca sa iubeasca animalele si Creatia Sa, sa nu le mai schingiuie, sa nu le mai omoare fara mila, sa nu le mai desconsidere, atunci va fi mai bine, in Romania si in lume. daca nu veti intelege asta, in linia intai veti fi, fara mila, asa, mucenici, ca si ele, sub roti, omorate, batjocorite si neluate in seama, mai ales de voi, preotii Lui. deci, vorbiti doar despre copii si despre dogme la Biserica, pentru ca veti vedea, atat voi cat si copiii vostri, suferinta lor, a bietelor animale care sunt Creatia. rugaciunile voastre sunt scarba pentru Dumnezeu, din aceasta pricina! asa sa stiti! cine iubeste animalele si Creatia Lui, oricat ar fi el de pacatos, pe acela, Dumnezeu il iubeste mai mult decat pe voi, ipocritilor si lasilor! du-te si uita-te la o pisica si la un caine ca sa inveti sa iubesti Creatia, nevrednicule ce esti! sau la cele pe care le mananci, sa vezi cat au suferit ele pana sa ajunga in stomacul tau si apoi sa le dai afara, la canalizare! acesta este criteriul numarul unu al milostivirii Sale - fie le iubiti si ii invatati pe oameni sa le iubeasca si sa le respecte, fie voi insisi veti fi ca ele, fara mila. fie el homosexual, lesbiana, pagan, mason sau orice mare pacatos - daca se roaga pentru ele si le iubeste, va fi salvat, iar voi, care vorbiti doar despre copii, neam, tara si dogme si uitati de Creatie, veti fi pierduti, de mii de ori cu suferinta mai mare decat ele, animalele domesticite sau nu, toate cele care sufera si mor in chinuri!
RăspundețiȘtergereSunteți departe de adevăr. Am o singură întrebare când ați fost ultima dată la biserică?
Ștergere