``Suntem într-o lume care crede că orice efort
către Dumnezeu trebuie amendat cu ironii ieftine. De aceea cred că acum, mai
mult ca oricând, postirea e un act de mărturisire. Este gestul de cordialitate
cu marea bogăţie de daruri, inclusiv alimentare, pe care Dumnezeu ni le-a pus
la îndemână. A posti nu înseamnă a flămânzi fără rost, a alerga după victorii
nutriţioniste ieftine. Din pricina a tot soiul de pseudospecialişti în reţete
alimentare ori în detoxifieri cu iz religios, omul modern a uitat că a posti
înseamnă a te pregăti pentru Înviere. Prin toate ale tale ca om, fiinţă fragilă
şi singuratică, unică în darurile prin care Dumnezeu te ţine în viaţă. Sigur că
există mai multe categorii de postitori. Este ca în atletism, unde atlet este
şi cel ce alergă maratonul şi cel de la săritura în lungime, performanţa ţine
de categoria la care participi. Aşa şi în postire, unii sunt postitori de cursă
lungă, alţii pe spaţii mici, deloc insignifiante pentru Hristos. Pentru ca
postirea să fie valorizată pentru Împărăţia lui Dumnezeu postitorul poate trece
pe la duhovnic, antrenor şi arbitru deopotrivă, pentru ca efortul să fie
finalizat cu medalia de aur: împărtăşania! Pentru a sintetiza, pentru fiecare
în parte, postirea este un efort personal care îmbogăţeşte Biserica. Icoanele
din lăcaşul de cult descoperă galeria de câştigători ai Împărăţiei, mereu
alături de noi.
Bătrânii, bolnavii, copiii nu sunt doar postitori, ci şi motiv de postire.
Suferinţa lor sau greutăţile prin care trec sunt motivări aspre ale postirii.
Când ei postesc, îngerii surâd cu îngăduinţă. Bătrânii sunt învăţătorii noştri
întru postire, iar copiii sunt cei mai simpatici dintre ucenici. Uite, luăm
postul copiilor, cel care supără cel mai ades pe neînţelepţii gândirii fără
Dumnezeu. Duminică de duminică, atunci când vor să fie împărtăşiţi, copiii
caută să nu mănânce – deşi cine trăieşte Taina Bisericii ştie că pentru cei
foarte mici reţinerea de la alimentaţie nu e fundamentală. Răsplata lor pentru
efort nu este doar împărtăşirea, ci dragostea comunităţii. Slujesc în Catedrala
Mitropolitană din Sibiu şi văd, duminică de duminică, zeci de copii care se
împărtăşesc sub zâmbetul comunităţii. Tinerii la fel, sunt priviţi cu o bucurie
specială. Pentru că pruncii şi tinerii nu sunt doar viitorul Bisericii, ci
prezentul ei continuu. Cât priveşte categoria «bătrâni bolnavi» să ştiţi că la
ei avem altă problemă: ei refuză să renunţe la post! Pentru cei bolnavi
recomand mereu să ţină atât cât pot, boala fiind deja un efort de renunţare şi
recuperare a nădejdii. Îi iubesc pe cei bolnavi pentru că rugăciunea lor ţine
biserica, suferinţa lor este plusul de realism din care învăţăm ce înseamnă
Crucea lui Hristos.
Postul înseamnă întâlnirea cu foamea după
Dumnezeu. E ceva pierdut în mecanismul gândirii noastre. Ne-am cam pierdut
dorul după Dumnezeu. Suntem fii risipitori, slugi la porcii stăpânilor lumii
acesteia. În ciuda freamătului de fals belşug, strepeziţi de roşcove, foamea ne
aduce aminte de Tatăl ceresc care ne aşteaptă. Rostul postului nu este a face
foamea, ci a învăţa din foame despre dragostea Lui, Tatăl cel aşteptător. Poate
că anul acesta, dedicat de Biserica Ortodoxă comemorării mărturisitorilor din
temniţele comuniste, merită să ne aducem aminte de postul lor. Au postit în
plină foame, au postit de iubirea familiei şi a tinereţii lor, au postit de
prieteni şi de împliniri. Acolo, în temniţele comuniste, s-a născut rezistenţa
prin post la foame, rezistenţa prin postire la îmbuibare. Pentru ei, merită să
încercăm să nu ne mai plângem de post, ci să-l împlinim cu demnitate.`` - PR. CONSTANTIN NECULA
sursa oradesibiu.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu