Prin aceste cuvinte și gânduri
(din spatele cuvintelor) nu fac decât o pledoarie pentru respectarea
tuturor regulilor izolării, atât timp cât va fi necesar, pe de o parte,
dar și de sporire a încrederii românilor în revenirea graduală la viața
obișnuită, pe de altă parte. Sunt conștient că, pe fondul secularizării
de astăzi, remarcile mele nu vor suna bine în urechile unora, dar îmi
asum, ca și altădată, riscul.
Auzim mereu, în ultima vreme,
despre o posibilă relaxare a măsurilor drastice de izolare, deopotrivă
în Europa și în România. Știrea este și bună și rea, în același timp.
Este bună, pentru că ne dă speranța reîntoarcerii treptate la normal,
deși acest „normal” – arată tot mai multe voci autorizate – nu va mai fi
niciodată cum a fost. Este rea, pentru că posibilitatea de reaprindere a
virusului, dacă nu suntem precauți, rămâne foarte mare. Iar noi,
românii, popor latin cu antecedente istorice atestate, nu suntem nici
foarte ordonați, nici disciplinați, nici dornici de supunere față de
măsurile luate de autorități. Pe de altă parte, autoritățile nu au
întotdeauna capacitatea de a ne explica lucrurile așa cum ne-ar plăcea
multora dintre noi. În noianul de zvonuri care circulă pe mijloacele
acestea rapide de difuzare în masă este greu de ales grâul de neghină.
De exemplu, se vorbește de perspectiva redeschiderii parcurilor, a
hotelurilor, a grădinițelor, școlilor și universităților, a sezonului la
mare și la munte, de accesul lărgit în magazine alimentare, de
îmbrăcăminte și încălțăminte, de menaj și grădinărit, în muzee, de
reluarea zborurilor externe și interne etc. Se vorbește mult și de
restaurante, baruri, cluburi. Ceea ce este foarte bine, pentru că
retrăim senzația vieții care va pulsa din nou. Sigur că ne-ar conveni
acum – după ce am experimentat singurătatea, cu relele și cu bunele sale
– să nu mai avem aglomerații masive și blocaje în trafic, să nu mai
poluăm atmosfera și mediul, să nu mai tăiem pădurile în chip necugetat,
să nu mai prețuim lucrurile minore etc. Firește, suntem asigurați că
revenirea spre normalitate se va face gradual și numai cu respectarea
unor reguli stricte, ceea ce este de înțeles, de așteptat și de
acceptat.
Dar nu am auzit mai nimic despre
biserici și cimitire. Veți zice că nu asta are prioritate acum, că
bisericile – fiind locuri de adunare a oamenilor – nu au cum să fie
deschise și că cimitirele nu au de ce să primească oameni vii, ele fiind
necropole, adică „orașe ale morților”. Așa este, numai că în aceste
rânduri ale mele nu este vorba nici de adunări bisericești (de slujbe
publice) și nici de ceremonii în cimitire. Românii nu merg la biserică
numai pentru slujbele din duminici și sărbători, nu merg numai să se
spovedească și să se cuminece, nu merg neapărat să sărute icoanele și
nici ca să stea unii lipiți de alții. Foarte mulți români merg la
biserică peste săptămână, preț de câteva minute, ca să se roage în
liniște și chiar în singurătate, să fie doar cu Domnul și cu sfinții, să
se despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de amenințări și de
ispite. La noi, credința nu este ca la alte neamuri. În multe locuri din
Europa, mai ales în Occident și mai ales în țările nordice, bisericile –
cu excepția monumentelor istorice vizitate de turiști – sunt, în afara
scurtelor servicii divine, închise. Oamenii de-acolo nu au aproape nimic
în comun cu formele tradiționale de manifestare a credinței creștine,
mai ales după ce s-a raționalizat totul prin Reforma protestantă și prin
nașterea cultelor neoprotestante și după ce Biserica Catolică a trecut,
după Conciliul Vatican II, la variate aggiornamenti („aduceri la zi”,
modernizări). Dincolo de aceasta, însă, bisericile se identifică cu
lumea și cu problemele sale. O mărturie sunt și donațiile Bisericii
Catolice (cinci ventilatoare pulmonare) și Bisericii Ortodoxe Române (12
milioane de lei, echivalentul a 3 milioane de dolari) pentru vindecarea
bolnavilor noștri și prevenirea bolii.
Toate popoarele creștine au
destui numitori comuni, dar românii au specificul lor. Ei se declară
religioși și creștini (circa 99%), majoritatea ortodocși (86,45% conform
datelor din 2011), chiar dacă nu sunt practicanți și nu respectă (în
aceeași măsură în care declară) canoanele, posturile, sărbătorile etc.
Unii români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști, alții se duc
mai des. Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe
români față de alții, chiar față de alți creștini. Să enumerăm câteva:
românii care se cunună religios, care se închină în biserici și sărută
icoane, care își botează copiii, care se mărturisesc (spovedesc), care
aprind lumânări, care respectă cultul morților etc. sunt, totuși, mai
mulți decât alții, decât membrii altor popoare. Românii își sfințesc
casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe
sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La mulți
ani!”, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin;
își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!”,
„Dă-ne, Doamne, bine!”; românii, când află de un deces, spun și scriu
„Dumnezeu să-l/ s-o ierte!” etc. Se poate obiecta că nu este vorba aici
despre chestiuni de fond (de dogmă), ci de formă (de rit, de cutumă),
dar, dincolo de aceasta, ele jalonează viețile oamenilor.
Românii se îmbrățișează și se
pupă des, dau mâna des, iar de sărbători, chiar dacă se plâng de lipsa
banilor, dau tot ce au ca să iasă petrecerea bine. Și încă ceva: mulți
români – după un obicei de când e lumea – își fac cruce când trec pe
lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul. Așa au învățat de
la părinți și de la moși, ca „să fie primit”, ca să fie sufletul
împăcat. Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai
multe colinde decât alții, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!”, să
facă „veșnica pomenire” a morților, să plângă, seara, la lumina
candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea departe. Nu am
văzut popoare occidentale să facă la fel. Evident, unii veți spune că
asta este o probă de bigotism și de înapoiere, că românii sunt la fel de
păcătoși sau chiar mai păcătoși ca alții. Se poate! Din perspectiva
ateilor, agnosticilor, neomarxiștilor, anticlericalilor etc. așa este,
dar altminteri este vorba despre un fapt adânc, care ține de
spiritualitatea poporului nostru.
Credința românilor nu se chema
mai demult, de către poporeni, religie sau confesiune, ci „lege” sau
„legea românească”. „Lasă-l în legea lui” însemna, în Evul Mediu, „nu-l
clinti din credința lui”. În centrul acestei „legi românești” era (ca
întruchipare palpabilă a devoțiunii față de Dumnezeu) biserica sau
lăcașul de cult. Biserica nu era numai locul simplu de închinăciune, ci
era și locul de adăpost, de mărturisire și de iertare a păcatelor, de
dialog cu Domnul și cu sfinții, prin mijlocirea preotului, numit popă
sau părinte. Biserica era și locul de împăcare și de alinare în fața
relelor lumii și, lucru esențial, de vindecare a rănilor și bolilor
sufletești și trupești. Întotdeauna, în credința noastră, bolnavii au
intrat în biserici cu nădejdea și chiar cu convingerea vindecării.
Primirea împărtășaniei ori cuminecăturii, unde se afla trupul și sângele
Domnului sacrificat și înviat pentru oameni, garanta (câtă vreme se
făcea cu credință curată) protecția față de boală, vindecarea bolilor,
alungarea amenințărilor cu molima. Oamenii se adăposteau în biserici și
când veneau atacurile „păgânilor” și, de multe ori, erau cruțați.
Credința aceasta puternică o aveau și sașii transilvăneni, care și-au
făcut biserici solide de piatră, așa de mari încât să încapă în ele tot
satul. Dar, firi practice, când au văzut că protecția nu este
întotdeauna eficientă, sașii și-au înconjurat bisericile cu ziduri
groase, pentru ca adăpostirea acolo să fie în totalitate salvatoare.
Acestea sunt faimoasele biserici-cetate din sudul Transilvaniei,
păstrate până astăzi.
Veți spune că acestea sunt
chestiuni consumate, prea vechi și că nu mai ai relevanță azi. Nu mai au
aceeași relevanță ca în trecut, dar ele sunt stratificate undeva în
subconștientul nostru individual și chiar în conștiința colectivă. O
dovadă este rolul pe care l-au jucat credința creștină și bisericile
creștine în închisorile comuniste de la noi, unde deținuții sfidau
ofensele și înjosirile și își păstrau încrederea prin slujbe, rugăciuni,
pricesne, colinde, prin sărbători ținute în secret, prin mărturisiri
ascunse în fața preoților (închiși și ei), prin iconițe și simboluri
ținute la piept și în piept, prin semnul crucii făcut cu limba etc.
Asemenea trăiri de fond și de formă a vieții creștine nu mai sunt demult
în Occident. De aceea, în lumea situată acolo, mai ales în nord – o
lume eficientă, confortabilă și prosperă material – bisericile sunt
închise (nu le trece nimeni pragul, oricum), iar la noi nu. Închiderea
bisericilor era echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea),
adică oprirea creștinilor de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe
curente, praznice etc. Opririle acestea temporare, care au fost la noi
individuale și nu colective, erau acceptate cumva de cei vizați. Ceea ce
era greu de acceptat era ruperea legăturii genuine și directe cu
Dumnezeu, făcute prin biserică și slujitorii ei. Creștinii ortodocși au
în suflete și durerea a nu fi putut merge în cimitire, în sâmbăta lui
Lazăr. Această sâmbătă specială precedă Floriile și este ziua în care se
pomenesc cei răposați nu oriunde, ci în cimitire.
Natural, orice român rațional a
înțeles de ce s-au închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a
respectat această interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte,
câtă vreme orice fel de adunare a mai multor oameni situați unul lângă
altul este primejdioasă. Dar, în contextul în care se vor redeschide
unele spații (din interior și din natură), bisericile și cimitirele nu
ar trebui uitate de autorități. Ele nu creează premisele unor primejdii
mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în comun, hotelurile,
parcurile sau terenurile de joacă pentru copii. Este vorba de
redeschiderea acestor spații de cult nu pentru slujbe și comemorări
publice, ci pentru perindări individuale, într-o primă etapă. Iar
credincioșii din consiliile parohiale și, în cazul cimitirelor,
salariații primăriilor ar putea asigura respectarea ordinii din interior
și de la intrarea și ieșirea, în și din aceste locuri, cu respectarea
strictă a distanțelor, a regulii de purtare a măștilor, mănușilor, fără
apropieri nepermise de alți credincioși, de icoane, de preoți etc.
Permisiunea de intrare – pe fondul regulilor în vigoare – în biserici și
cimitire ar fi și un factor de alinare sufletească, de speranță și
încredere. Reintrarea românilor în biserici ar spori și eficiența luptei
contra acestei teribile molime, care ne-a schimbat traiul, care a luat
viața unora dintre semenii noștri și care – cu tot spiritul ei malefic –
ne-a învățat să fim mai buni. Un om mulțumit sufletește și împăcat cu
Dumnezeu este mai puternic în fața primejdiei îmbolnăvirii, a
amenințării bolii. El poate învinge mai ușor teama de boală și chiar
boala. Orice individ fortificat sufletește întărește și forța fizică și
morală a comunității.
În Duminica Tomii a anului 2020
Ioan-Aurel Pop
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu