SFINȚII TREI IERARHI

Profilul duhovnicesc al candidaților pentru scaunul de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

Maturitatea și seriozitatea unei instituții se probează cel mai bine în momentul alegerii persoanelor menite să o conducă și să o reprezinte în fața oamenilor și, de ce nu, și în fața lui Dumnezeu. Pentru Biserică episcopul reprezintă treapta cea mai înaltă a slujirii sacerdotale, ce deține plinătatea sfințitoare a harului dumnezeiesc și oferă garanția unității liturgice a preoților și credincioșilor în jurul lui.

Momentul alegerii unui nou ierarh în Biserică este o provocare care trece dincolo de exercițiul strict electiv și care arată de fapt care sunt principiile după care instituția eclesiastică se conduce. Și acestea ar trebui să fie întotdeauna: obiectivitate, transparență și frică de Dumnezeu.
Tipul de ierarh întrupează și un model de viață, pe care Biserica îl oferă drept exemplu de urmat propriilor săi credincioși, la fel cum sunt și sfinții pe care Biserica îi canonizează. Această probă electivă în Biserică trebuie să țină cont și de principiul hristic, ce inversează de fapt logica omenească a conducerii, în care cel mai mare este de fapt slujitorul tuturor. Episcopul este părintele chemat nu pentru a i se aduce onoruri și cinste, ci este chemat să slujească, așa cum Dumnezeu Însuși își slujește necontenit creația. Cu cât treapta de slujire este mai înaltă, cu atât disponibilitatea celui care o ocupă, de a sluji celor mai mici, cu smerenie și credincioșie, trebuie să fie mai mare.
În logica celor spuse până acum, principiul: „nu foamea de putere, ci setea de slujire”, enunțat cu aproape 14 ani în urmă de Mitropolitul Bartolomeu pe treptele Catedralei Mitropolitane din Cluj, trebuie să fie temelia oricărei slujiri în Biserica lui Dumnezeu și cu atât mai mult a celei episcopale.
În acest context, ca urmare a aprobării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în data de 17 decembrie 2019, a cererii de retragere din activitatea administrativă, continuându-și pe mai departe activitatea duhovnicească, a Preasfințitului Vasile Someșanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, Eparhia clujeană este în momentul istoric al alegerii unui nou episcop-vicar. Pentru a duce la bun sfârșit acest parcurs electiv, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului s-a întrunit în ședință de consultare, joi, 9 ianuarie 2020, la Mănăstirea Rohia, sub președinția Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop și Mitropolit ANDREI, pentru a-i desemna pe cei doi candidați pentru scaunul vacant de Episcop-vicar al Clujului.
În conformitate cu prevederile din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române privitoare la alegerea de episcop-vicar, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului i-a desemnat pe: Preacuviosul Părinte Arhimandrit dr. BENEDICT VESA (foto stânga), secretar eparhial al Arhiepiscopiei Clujului și lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca și pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit SAMUEL CRISTEA (foto dreapta), profesor și duhovnic la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca, pentru scaunul vacant de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului.

Deși cu biografii intelectuale și spirituale diferite, cei doi candidați se nutresc din fibra tare duhovnicească și misionară a Mitropolitului Andrei, ai cărui ucenici și fii duhovnicești sunt, care i-a chemat și format ca slujitori ai Bisericii.

Părintele Benedict Vesa și-a asumat proiectul de a-i zidi pe ceilalți prin cuvânt și prin cugetarea și reflecția teologică. El se definește pe sine ca un fin teolog, având, la vârsta de doar 36 de ani, o excelentă pregătire teologică ecumenică și o carieră universitară foarte solidă, care îl confirmă ca un om de catedră cu un viitor strălucit. Are două doctorate: unul în teologie la Cluj și un altul în istorie la Padova, a făcut studii masterale la Institutul Ecumenic de la Bossey, din Elveția, și are deja o operă teologică foarte serioasă, care îl înscrie în pătura subțire a specialiștilor în spiritualitatea siriacă. Aplecarea spre studiu și spre reflecția teologică nu l-au izolat de pulsul viu la Bisericii și al credinicoșilor simpli sau al tinerilor, în special, în mijlocul cărora se află de foarte multe ori.
În cei 7 ani de slujire sacerdotală, părintele Benedict s-a călit atât în administrația eparhială, în care ocupă funcția de secretar eparhial al Arhiepiscopiei Clujului, fiind un apropiat colaborator al Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, cât și în slujirea misionară, urmând îndeaproape exemplul luminos și puternic al părintelui său întru credință. Prin experiența sa teologică și duhovnicească, părintele secretar arată că exemplul Înaltpreasfințitului Mitropolit Andrei, care a știut să îmbine excelent administrația cu duhovnicia, este unul valid și că pe un asemenea model se poate construi o foarte solidă temelie pentru o slujire completă și complexă a Bisericii lui Hristos.

Părintele Samuel Cristea, profesor și duhovnic la seminarul teologic clujean, este un adevărat duhovnic urban și mai ales un om înzestrat cu darul cuvântului rostit, dar și scris. Călit sub îndrumarea Mitropolitului Andrei în mai multe ascultări: de eclesiarh la Catedrala din Alba Iulia și de exarh al mânăstirilor din Eparhie, de profesor la Seminarul Teologic din Alba, dar și în postura de profesor și părinte spiritual la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj, părintele Samuel s-a afirmat pe sine ca un veritabil misionar, dar mai ales ca un călugăr căruia îndrumarea duhovnicească, răbdarea și blândețea părintească îi sunt virtuți de căpătâi. Părintele are și privilegiul de a se fi hrănit din ucenicia discretă, pe care a făcut-o direct sau la distanță la părintele Rafael Noica, a cărui cuprindere și înțelegere duhovnicească o transmite atât tinerilor, cât mai ales preoților, monahilor și credincioșilor.
Ajuns la o maturitate care se cere împărtășită și care își cere roadele la vremea ei, părintele Samuel ne oferă exemplul bun și sănătos de părinte cu o bună așezare interioară și cu o statură duhovnicească luminoasă și discretă. Profilul lui ne spune tuturor că el se regăsește cel mai bine în postura de slujitor la sfântul altar și de îndrumător duhovnicesc.

Dintre acești doi părinți, Sfântul Sinod îl va alege pe viitorul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, în ședința de lucru din 13 februarie 2020.

Cred cu tărie că Biserica nu este spațiul competiției, ci al comuniunii perfecte a darurilor și a iubirii, în care arătăm că doar împreună formăm acea plinătate a darurilor pe care Dumnezeu le revarsă în noi. Profilele diferite, dar în același timp complementare ale celor doi candidați ne arată cum fapta, gândirea și cuvântul întrupate admirabil de cei doi părinți pot da măsura adevăratei deplinătăți a vieții creștinului, care trebuie să rămână un om al cuvântului și un om de cuvânt, înarmat cu o cugetare înaltă și întărit de o faptă sinceră care nu caută lauda sau slava deșartă.

Pr. Bogdan IVANOV

purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Clujului

articol preluat de pe: radiorenaștera.ro

2173

ÎN AJUTORUL LUI ALEXANDRU

ÎNGROPĂM MORȚII SAU ÎI ARDEM?

(Text extras și adaptat din vol. „Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor”, II, Ed. Sophia, 2016, pp. 265-269).

I. Puterea exemplului. Subiectul de față este larg dezbătut în aceste zile, în urma veștilor că îndrăgita jurnalistă Cristina Țopescu, trecută tragic la cele veșnice, va fi incinerată. Discuții aprinse au fost și în urmă cu șapte ani, când a decedat binecunoscutul regizor și actor Sergiu Nicolaescu. Vrând să preîntâmpine acest act necreștinesc, Patriarhia Română a încercat atunci să-și ofere bunele oficii pentru o înhumare demnă, cu sfântă slujbă, dar sora actorului, foarte tânăra lui soție și alți prieteni „devotați” au refuzat categoric. Așa că, în salve de mitralieră și cu onorurile militare aferente, trupul celebrului nostru compatriot a fot mistuit în flăcările cuptorului de la Crematoriul „Cenușa”.

II. Tratarea acestui subiect, deosebit de vast, se limitează, acum, la câteva semnalări doctrinare, biblice și canonice de bază, însoțite însă de trimiteri bibliografice reprezentative și accesibile, pentru toți cei care doresc să extindă cercetarea. Propriu-zis, semnalăm următoarele: repere biblice și patristice; scurt itinerar istoric al incinerării; considerații canonice, liturgice și morale; concluzii.

1. Sfânta Scriptură, de la un capăt la celălalt, vorbește în sens pozitiv numai despre îngroparea morților, iar despre ardere doar ca pedeapsă. Tradiția îngropării este fidelă cuvântului dumnezeiesc: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce!” (Fac. 3, 9). Toți drepții Vechiului Testament au fost îngropați. În Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai înalt fiind îngroparea Mântuitorului. Faptul că Trupul Domnului a fost înhumat (nu incinerat) este cel mai important temei din punct de vedere creștin. Iar a-L urma pe Hristos, a-I imita viața și faptele, înseamnă și a ne îngropa ca Hristos, în nădejdea învierii împreună cu El. Îngroparea și învierea cu Hristos sunt anticipate încă de la botezul fiecăruia dintre noi. Acesta este, de fapt, simbolismul scufundării și ridicării pruncului în/din apa cristelniței, de trei ori – în numele Sfintei Treimi: moartea cu Hristos și învierea cu El. De aici, o primă observație: cel care optează pentru incinerare își neagă propriul botez. Altfel spus, își neagă identitatea de creștin.

Părinții Bisericii și toți scriitorii creștini pledează numai pentru înhumare/înmormântare. Niciodată pentru incinerare. Bunăoară, apologetul creștin Minunciu Felix (sec. II) notează: „Noi ne folosim de un obicei vechi și bun, acela al îngropării” (D. Octavius, XI, 4). Pentru Tertulian, alt scriitor creștin (sec. III) arderea trupului mort constituie chiar un act de cruzime: „Alta este rațiunea acestei pietăți, pentru care nu ardem pe morții noștri, nu ocrotitoare a rămășițelor sufletului (care nu poate fi nimicit, n.n.), ci adversară a cruzimii față de trupul omenesc” (Despre suflet, LI). Sf. Simeon al Tesalonicului (sec. XV) invocă porunca Creatorului: „Trupul îl așezăm în mormânt și îl dăm pământului, prin rugăciuni, împlinind dumnezeiasca poruncă: pământ ești și în pământ te vei întoarce!” (Pentru sfârșitul nostru…, PG, 155, 686D). Iar Sf. Ioan Hrisostom, urmând Sf. Ap. Pavel, leagă moartea și învierea omului de simbolismul minunat al seminței: „Să nu-i plângem pe cei plecați dintre noi. Că nici agricultorul nu suspină văzând că putrezește sămânța, ci atunci tremură, când vede că rămâne tare; de putrezește, îndată se bucură. Căci acesta este începutul rodirii: putrezirea. Așa și noi, să ne bucurăm când se năruie locuința stricăcioasă și se sădește omul ca sămânța. Nu vă mirați că Apostolul numește însămânțare îngroparea, care e mai de preț decât sădirea semințelor…” (Omilia la I Corinteni, PG, XLI, 3).

2. Din punct de vedere istoric, cele mai îndepărtate dovezi vin din paleolitic: la babilonieni, perși, egipteni etc. se practica înhumarea. Incinerarea apare semnalată abia în neolitic, la vechii indieni, de pildă, ai căror urmași o practică și astăzi. La evrei, arderea trupurilor era aplicată doar ca pedeapsă pentru abateri grave. Spre exemplu, în cartea Levitic citim: „Dacă își va lua cineva femeie și se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; în foc să se ardă și el și ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (20, 14). Să ne amintim, de asemenea, că Sodoma și Gomora au fost nimicite cu foc, tot datorită nelegiuirilor (Cartea Facerii 19). Avem și un caz aparent „controversat”, al regelui Saul: locuitorii Iabeșului i-au ars trupul mort pentru a nu fi profanat de filisteni, dar i-au îngropat, apoi, oasele, după cuviință (I Regi, cap. 31). Este o măsură de precauție care la creștini nu a „prins”, totuși: să ne amintim că în vremea persecuțiilor creștinii își îngropau morții, riscând pedepse și chiar profanări ale mormintelor. Înhumării, datorăm și păstrarea Sfintelor Moaște, ale atâtor sfinți, care constituie un tezaur de mare preț al Bisericii noastre.

Incinerarea mai este cunoscută și din surse legendare: trupul lui Hercule a fost ars pe un rug pregătit de el însuși, Hercule considerând că un erou nu poate fi îngropat ca orice muritor de rând. Puterea exemplului va funcționa și aici: gestul său va fi imitat și în cazurile altor „eroi”. În Europa, incinerările încep să fie practicate mai intens abia în veacurile 18-19, mai ales în urma propagandei ateiste revoluționare franceze. La începutul secolului al 20-lea, bolșevicii atei ruși vor prelua ideea, prin incinerare voind să arate că odată cu moartea trupului, viața omului s-a încheiat cu totul! Aceasta e, de fapt, rațiunea de bază a practicii incinerării: negarea credinței în viața veșnică și înviere.

3. Considerații canonice, liturgice și morale. Trebuie să precizăm că Părinții Bisericii nu au fixat canoane și pedepse pentru cei care vor să-și incinereze morții, respectând până azi libertatea de opțiune. Dar s-a văzut nevoită să-și retragă asistența religioasă și să recomande combaterea acestei practici. La noi, bunăoară, în Pravila de la Govora (1641), Glava 378 spune: „Să nu se ardă trupurile morților”. Iar Sfântul Sinod, începând din 1928, a reiterat decizia de a nu săvârși slujbe de prohodire celor care au optat pentru această practică necreștină (ultima, în 2012).

Din punct de vedere etic, așa cum bine remarcă teologul grec, G. Mantzaridis, prin arderea trupului este anulată identitatea persoanei respective. Osemintele, spune el, deși uscate, păstrează această identitate. Inclusiv elementele ADN. Cenușa, nu! Într-un sens apropiat se exprimă și părintele Stăniloae: pe fața celui decedat rămân imprimate caracteristicile sufletești personale. Așadar, slujba se oficiază numai persoanei ce nu și-a pierdut (ori nu i-a fost luată) identitatea. Trebuie să amintim aici și de rolul și rostul mormântului pentru cel plecat, pentru familie, dar și pentru comunitate. Mormântul devine un loc sacru, străjuit de o cruce, la care se oficiază, apoi, slujbele cuvenite. Iar cei dragi vin adesea la acest loc sacru: aprind candela, lumânări, aduc și cultivă flori etc.

III. Asociem barbaria incinerării cu apostazia (lepădarea credinței), dar și cu schisma (abatere de la rânduiala și disciplina creștină). Fiind, totodată, o renegare a propriului botez, incinerarea se aseamănă cu eutanasia, adică moarte înainte de moarte: refuzând rânduiala creștinească, respingi asistența religioasă pentru suflet. Se refuză, de fapt, mântuirea. Cel care optează pentru ardere se aseamănă cu cel care solicită să fie eutanasiat (omorât). Până la urmă, incinerarea e soră bună cu sinuciderea. Dar și cu crima, în cazul celor ce aplică incinerarea, fără ca cel căruia i se aplică să fi cerut acest lucru cât a fost în viață. Și chiar atunci când cineva lasă testament să fie incinerat, membrii familiei nu trebuie să se simtă obligați a-l împlini. Împlinim un testament (sau puncte din el) numai dacă cele specificate sunt în acord cu învățătura de credință. Dacă acolo ar scrie ca trupul mort să-i fie dat la câini, l-am da? Nu, desigur. Un episod din vremea împăratului Justinian (sec. VI) este foarte sugestiv în acest sens. Se spune că un bogătaș roman necreștin avea un moștenitor creștin. În testament, bogătașul a scris, între altele, ca, atunci când va muri, trupul să-i fie aruncat în mare. Iar dacă moștenitorul nu respectă testamentul, să fie dezmoștenit. Bogătașul a trecut la cele veșnice, dar moștenitorul i-a îngropat trupul creștinește. Tribunalul, însă, analizând testamentul și fapta urmașului, nu l-a dezmoștenit, socotind că acțiunea lui a fost morală. În plus, nu i-a păsat de moștenire. Tocmai de aceea, tribunalul l-a achitat, oferindu-i și moștenirea…

IV. Generalizând, ne dăm seama de faptul că argumentele pe care le-am invocat pentru înhumare pot avea audiență doar la creștinii atașați de valorile spiritualității ortodoxe, predispuși să-și întărească mereu convingerile în acest sens. Pentru „liber-cugetători” și cei fără o identitate creștină bine definită, nici un argument de ordin moral-religios nu va fi persuasiv. Există însă și o categorie de buni și respectuoși creștini, mai puțin familiarizați cu normele credinței, care pot cădea ușor pradă unor „argumente” eterodoxe. Lor ne adresăm, cu prioritate, spunându-le: orice creștin care pășește pe calea dreptei-credințe trebuie să respecte, în mod egal, toate bunele rânduieli.

V. Aplicarea bunelor învățături în cazul înhumării se înscrie în șirul dovezilor credinței neștirbite. Cel credincios cu adevărat respectă integral toate rânduielile, nu selectiv, ori după capricii și opțiuni hazardate. Când spunem, cum ne învață Marele Pavel, „un Domn, o credință, un Botez” (Ef. 4, 5), prin cuvântul „credință” mărturisim implicit că dorim ca toate hotărârile și faptele noastre să fie conforme cu învățăturile de credință ortodoxe ale Scripturii și ale Sfinților Părinți.

Surse bibliografice:

****Învățătura de credință ortodoxă, București, 1952;

Hotărâri ale Sf. Sinod privind înhumarea în BOR, Agenția de știri Basilica, 3.ian. 2012;

Pr. Prof. Vl. Prelipceanu, Incinerarea morților în teologia ortodoxă, în ST, 7-8/1962, pp. 221-241;

Pr. Prof. D. Stăniloae, Incinerare, „Telegraful Român”, 3, 14 ian. 1940, p. 1;

Prof. G. Mantzaridis, Arderea morților, www.crestinortodox.ro/morala/arderea-mortilor;

Jean Cl. Larchet, Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace…, București, 2012

 

 

text preluat de pe: activenews.ro

Calde și sincere mulțumiri!