S-a înnoptat. Liverpool îşi macină monoton ploile printre
case murdare de timp amestecat cu sărăcie. Copiii dorm şi visează că dorm cu
capul pe Cupa Angliei. Spre marginea oraşului, aproape de un parc buimac de
verde, stă mut o huidumă complicată de beton. Spitalul. Din întuneric, se
desprinde o siluetă deşirată. Trece întins prin parcare şi îşi leapădă, din
mers, gluga, mantia şi coasa. Rămîne într-o robă judecătorească, perfect
aşezată pe schelet. La intrare, aşteaptă un grup în halate albe. Toţi intră, cu
treabă, în spital.
Moartea a sosit la Liverpool şi îl caută pe Alfie Evans. Mai
toată lumea care a auzit sau nu de Cupa Angliei şi de Alfie Evans ştie că
oamenii mor. Întotdeauna după naştere. Mulţi în spitale şi, dacă spitalele sînt
româneşti, de mizerie bacteriană sau incompetenţă.
Dar în spitalele Nordului, acolo unde protestantismul s-a
reîntrupat în fanatism laic al eficienţei, oamenii dispar înhăţaţi de
nenorocirea inversă. În Marea Britanie, Belgia, Olanda, Elveţia, cine e prea
tînăr sau prea bătrîn, prea obosit sau neputincios, e selectat şi eliminat
tocmai pentru că sistemul merge strună. Tocmai pentru că mecanismul prosperă,
perfect acoperit legal şi îngăduit medical. Primul lucru pe care sistemul îl
respectă şi îl aplică în spitale nu e jurămîntul senilului Hipocrat.
E o filozofie semeaţă şi întunecoasă după care viaţa şi
moartea, nefiind de la Dumnezeu, pot fi îngăduite sau oprite de mîna de pe
robinet. Atotputernica mînă de pe robinet. Locţiitorul lui Dumnezeu.
Totul merge sau e curmat etanş, politicos şi doct. Medici,
judecători şi alţi oameni de seamă ştiu cînd şi ce trebuie făcut pentru ca
rebutul să fie scutit de viaţă, în propriul interes. „In his best interest“ -
cum spune cea mai nobilă sentinţă capitală vreodată rostită printre oameni.
Bine n-aţi mai veni în civilizaţia occidentală a morţii!
Alfie Evans avea 23 de luni şi a fost copilul unor scouse.
Pleava vorbitoare de engleză cîntată nazal din şi de pe lîngă Liverpool. Un soi
de Galaţi maritim, cu tradiţie muncitorească, bere şi fotbal străvechi. Tatăl,
21 de ani, zugrav şi catolic. Mama, cu copilul, prin casă, de la 18 ani. Dar
Alfie a rămas supus britanic şi ostatic în spital. O nouă decizie
judecătorească a interzis tratamentul în Italia. Acum un an, Alfie Evans s-a
îmbolnăvit şi a intrat în convulsii. La spital nimeni n-a dat de cap bolii.
Ceva la cap. Pacientul Evans a intrat în comă. A fost cuplat la tuburi şi
aparate. După un timp, spitalul şi avocaţii lui prestigioşi au decis că n-are
rost şi justificare de cost să continue.
Tuburile trebuie decuplate. Alfie Evans a dat, de la bun
început, greş în viaţă şi trebuie ajutat să moară. În Anglia, întîrziaţii
vieţii, copii sau bătrîni, sînt omorîţi legal, după o procedură aprobată de
stat şi acceptată de lumea educată. Părinţii lui Alfie Evans nu sînt educaţi.
Dar informaţi de legile firii şi de mandatul lui Dumnezeu sînt. Tom şi Kate
s-au împotrivit. Au ajuns la tribunal.
Judecătorii i-au trimis acasă cu o hîrtie în care scrie că
fiul lor are dreptul să fie omorît în spital.
Tom a plecat la Vatican. A sărutat mîna celui mai nou urmaş
al Sfîntului Petru, primul Episcop de Roma. A cerut ajutor. Papa Francisc a
vorbit în numele vieţii şi a obţinut un avion gata să îl aducă pe Alfie Evans
la un spital din Roma. Guvernul italian a făcut hîrtiile şi Mister a devenit
Signor Evans Alfie. Cetăţean italian.
Dar Alfie a rămas supus britanic şi ostatic în spital. O
nouă decizie judecătorească a interzis tratamentul în Italia. De ce? Nici cele
mai iscoditoare minţi nu vor găsi alt răspuns decît: pentru că spitalul,
judecătorii şi noua civilizaţie a morţii, la putere în Occident, vor să îl
omoare. Nu! Insistă să îl omoare.
Aşa cum cere raţiunea odată eliberată de superstiţia
religioasă a vieţii sacre.
S-a spus că Tom, tatăl lui Alfie, e romano-catolic, aşa cum
se spune de cineva că e infirm, analfabet sau satanist. Cu milă, regret şi
dramul de înţelegere cuvenit retarzilor. În acest caz, ori sîntem toţi retarzi
catolici, ori sîntem barbari la zi.
Lucrurile trebuie spuse clar şi apăsat. Consensul morţii e
cimentat deasupra Occidentului.
Să recapitulăm testamentar: sinuciderile asistate sînt o
banalitate organizată industrial, în centre de excelenţă, cu servicii economy
sau premium. natalitatea, adică voinţa de a fi şi de a aduce în fiinţa pe cei
îţi urmează a încetinit pînă la repaus.
Ca un dric purtat de o limuzină cu rezervorul gol. În spate,
procesiunea e încolonată sub o placardă pe care scrie mare: de ce ne-am naşte?
Europa a căzut fatal sub aşa numita rată de înlocuire - pragul care dă vieţii
un avantaj minim asupra morţii. familia e borş, ghiveci şi fundătură. O paradă
de combinaţii surpriză între sexe de acelaşi sex, politică şi satisfacţia
demolării. Hai să ne căsătorim! Am găsit o variantă nouă! Pe urmă, ne adoptăm
copiii din cealaltă căsătorie, în care eram amîndoi două.
Curaj! Presa, progresul şi viitorul sînt cu noi! sexul e
opţional.
Bărbat şi femeie în acelaşi timp sau deloc sau altcumva, în
funcţie de ceva sau de altceva şi de ocazia de a face scandal, pînă obţii
drepturi şi legi speciale. în grădiniţe şi în şcoli, copiii sînt îndemnaţi să
nu decidă pripit între fustiţă şi pantalonaşi. Să îşi asculte sinele şi abia
apoi să decidă ce sînt: fetiţă sau băieţel, transexiţă sau transexiţel.
culturile şi naţiunile au fost date la repopulat.
Stăpînii lumii, Cancelari germani, Miniştri britanici şi
francezi, Comisari europeni, cheamă cu braţele deschise migranţii ce ne vor lua
locul.
Căci noi ne stingem, statistic şi moral. Ne abolim din prea
multă plăcere şi plictis de viaţă. Noua deviză şi poruncă: un copil în minus,
un iPad şi o vacanţă thailandeză în plus.
Dar conştiinţa? A fost decuplată de la tuburi cu mult
înaintea lui Alfie Evans.
Tăcerea ostilă şi furia selectivă trec drept ţinută publică.
Nici un ONG, star rock, vedetă globală de cinema, nici un sportiv milionar şi
nici un filantrop sau ITist miliardar nu au avut timp şi cuvinte pentru Alfie
Evans, cetăţean britanic şi italian, dar non-cetăţean al lumii noi.
Înconjurat de "dragostea" funerară a medicilor,
Alfie a înţeles ce e „in his best interest“ şi a murit. Civilizaţia funerară a
cîştigat încă o bătălie. A! Dacă era vorba de copiii altora, de gazaţii din
Siria, de Prinţii urmaşi la tronul britanic, de alge, plastic, gângănii sau pui
de urs polar, atunci da! Conştiinţa şi protestul nu mai aveau loc destul în
media şi social media, în pieţe şi pe străzi. Dar Cazul Alfie Evans e prea alb,
prea vulgar şi de nici un fel minoritar.
Ţine de plebeii scouse, din tribul deplorables - cum plastic
şi nepoluant i-a numit dna Clinton. Dar Europa, piscul iluminist al
umanismului? Ea ce simte şi ce judecă? Nimic.
Tatăl lui Alfie Evans
s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, încredinţat că dreptul la
viaţă ţine, totuşi, de drepturile omului. Curtea a refuzat să judece. Aceeaşi
Curte care apără exemplar dreptul la umbră, dreptul la experimente pe familie
şi toate drepturile omului sosit din Sahel a stabilit că dosarul Alfie Evans e
„inadmisibil“. Orwell şi Kafka pozează pentru statui călare pe omul învins, la
Strasbourg, în curtea Curţii.
Alfie Evans a fost
decuplat de la oxigen, luni 23 aprilie. În ciuda pronosticurilor mediale şi a
speranţelor judecătoreşti, Alfie a continuat. Prin întunericul primordial în
care pluteşte un copil necuvîntător, Cineva nevăzut şi suprem l-a făcut să
respire încă cinci zile.
Apoi, înconjurat de dragostea funerară a medicilor, Alfie a
înţeles ce e „in his best interest“ şi a murit. Civilizaţia funerară a cîştigat
încă o bătălie. Cu moartea pre viaţă călcînd...
(autor: Traian Ungureanu, preluare de pe adevărul.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu